Utilizarea remarcabilă a marmurei într-un spațiu al spiritualității

Arhitectura religioasă a fost mereu supusă unor canoane stricte, sau judecată după acestea, date fiind diferențele dintre fiecare cult religios și emblemele cu care acestea operează pentru a-și promova și împărtăși tradițiile. Materialele folosite pentru construire sunt strâns legate de simbolurile și viziunea asupra divinității pe care o biserică le reprezintă, depinzând însă și de disponibilitatea lor în funcție de zona geografică.

Arhitectura romanescă își are originea în Europa medievală și este caracterizată prin arcuri semi-circulare, iar materialele folosite în construirea lor variau de la cărămidă (Europa Centrală) la limestone, granit și silex (cremene). Regiunea cu cele mai numeroase biserici romanești care au supraviețuit se află în sudul Franței. Biserica St Hilaire, din  orașul Malle este una dintre ele.

Designerul parizian Mathieu Lehanneur a realizat o redecorare în interiorul ei ce ar putea fi privită ca un moment revoluționar al arhitecturii religioase. Plecând de la ”energia telurică” a pietrelor folosite în construcția originală, straturile de marmură materializate în interiorul bisericii amintesc de stratificarea solului și de un magnetism al pietrelor, aprioric construcției.

În viziunea lui Lehanneur, lăcașul de cult ”pare construit în locul respectiv datorită energiei evidente care reiese din sol”. Mai mult, el folosește puritatea și curățenia materialului geologic ”pentru a sublinia perfecțiunea arhitecturii romanești”. Alternanțele de nivel ale straturilor de marmură aduc în față ierarhia dintre cler și credincioși.

Lucrarea lui Lehanneur este o piatră de temelie în arhitectura religioasă, încurajând nu numai noi interpretări, ci acționează și o reanalizare și reapropiere a relației dintre spațiul divin și cel uman, prin simpla dispunere a materialelor.

Surse: yellowtrace.com.au si yatzer.com